Constantin Cucoş

Educaţia interculturală asta îşi propune: să deschidem prin particularitatea valorilor proprii poarta spre valorile universalităţii, să ne lăsăm pătrunşi de universalitatea fără frica pierderii contururilor axiologice particulare, să purtăm cu mândrie valorile proprii fără a le denigra sau subaprecia pe ale altora, să intrăm în contact şi în rezonanţă cu valori străine fără ură sau părtinire, să ne cultivăm cu responsabilitate diferenţele culturale cu gândul că şi alţii au aceleaşi drepturi, să ne iubim unii pe alţii tocmai pentru că suntem diferiţi.

     Până a deveni cetăţeni ai lumii – obiectiv pertinent al educaţiei contemporane –, e nevoie să experimentăm o cultură particulară, prin care vom intra (cu ceva din ea) în perimetrul larg al valorilor universale. Fără o centrare de primă instanţă, este greu de conceput una mai largă, multireferenţială şi multinivelară. A-i cunoaşte pe alţii presupune, mai întâi să ne cunoaştem pe noi înşine. A ne cantona însă numai la instrumentele culturale proprii, secvenţiale, sacralizându-le, este la fel de păgubos cu a milita pentru un “internaţionalism”  indistinctiv, ambiguu, sec.